A sunat ceasul pe la 4. Bineinteles ca la 2 iarasi ne-a trezit convoiul de excursionisti. Cand ne-am trezit noi, tot cardul deja forma un sarpe miscator luminos care se vedea pe versantul lui Dome du Gouter. Era ireal. Nu stiai la ce sa te uiti mai intai: la cerul instelat sau la luminitele miscatoare?
Noroc ca batea vantul atat de tare ca daca nu erai atent incotro ai fata indreptata iti cadea nasul pe jos. Am facut prima poza miscata la plecare, cu fetele umflate de somn sau altitudine.
Ne-am miscat repede ca nu erau prea multe obtiuni. Trebuia sa ne incalzim rapid prin miscare. Atunic cand am ajuns in vale deja era o mare distanta intre noi si cei din fata. Cand am inceput sa urcam deja nu se mai vedea nimeni pe versant, doar niste rataciti in spate.
Noapte fiind si neavand prea multe repere de urmarit decat urmele gloatelor de inainte, la un moment dat am ajuns pe marginea unei crevase. Era ultimul lucru pe care mi-l doream la inceput de drum. M-am cam isterizat un pic: in sus era crevasa, in dreapta alta mai mica, iar in stanga banuiam noi ca ajungem iarasi in poteca.
Asa am facut, am luat-o pe marginea ei pana am ajuns la cararea batatorita. Nu prea vedeai mare lucru. De exemplu eu am ramas in imaginatie cu alt traseu de urcare decat Marius. Am constatat asta la intoarcere cand fiecare sustinea ca a urcat prin alta parte. Funny nu?
Ideea e ca fusese de folos urcusul de cu o zi inainte. Nu stiu cat am urcat dar eram sus pe Dome du Gouter exact la rasaritul soarelui. Sa fi fost cam sase si ceva.
Urma sa coboram cam o suta de metri si dupa, urma urcusul final care ma ingrozea teribil. Este ciudat ca desi eram destul de nelinistita totusi nu m-am gandit nici o clipa sa ma intorc. Aveam in minte o idee care de multe ori m-a ajutat sa trec peste momente dificile: atata timp cat mai trecusera pe acolo mii-zeci de mii de oameni, inseamna ca nu era dracul asa de negru.
Prima parte a urcusului se incheia cu un platou nu foarte mare pe care se afla agatat
intr-un colt de stanca, refugiul Vallot la 4362m. Este cea mai sus amplasata cabana si nu e deschisa publicului. Se foloseste doar in situatii de urgenta pentru misiuni de salvare.
Din acest loc mi-am strans toate energiile si am pornit in sus cu avant. Stiam ca partea cea mai delicata era in fata mea. Intrardevar urmatoarele aproape 500 de metri se faceau pe o carare serpuita cu doar un sens de multe ori, pe muchii de gheata cateodata si printre crevase.
Am urcat cu mare grija la fiecare pas. Stiam ca orice greseala putea fi ultima.
Eram atenta si la cei din fata. Puteau deveni potentiale pericole insa nu a fost cazul. Aveam senzatia in fiecare moment ca nu mai am putere insa dupa fiecare scurta pauza imi strangeam ultimele forte si mergeam mai deaparte.
Ultima parte era ca o fata morgana: fiecare muchie din fata aveai senzatia ca este ultima insa nu era asa. Oricum punctul terminus era vizibil cam pe tot traseul si nu te puteai amagi. Partea finala a ascensiunii se facea pe o muchie spectaculoasa cu doaua pante abrupte si pe stanga si pe dreapta. Partea buna era ca era destul de lata poteca pentru a nu te lasat furat de haurile din lături.
Am ajuns in jur de 10 si jumatate sus. Surpriza a constat in insasi locul numit varful Mont Blanc.
Mi-l imaginasem ca pe un mot insa era de fapt o muchie tesita, destul de dreapta, lunga de 70-80m, cu acces prin cele doua capete. Nu era nimic acolo sus cum credeam, adica nici un semn care sa ateste unde suntem.
Cam frigut acolo sus, batea vantoasa si am pus tot ce mai era prin rucsac de prisos pe mine.
Ne-am fotografiat in in toate pozitiile pe care ni le-a permis urma de imaginatie ramasa si cam in 20 minute eram deja pe calea spre coborare. Am avut bafta de mare vizibilitate catre toate zarile: se vedea si in Franta si in Italia. Oricum pe primul loc ramanea tot motul lui Aiguille du Midi.
Strapungea stratul de nori pufosi cu varful amenintator. Ne-a urmat peste tot imaginea lui.
Odata cu noi a urcat un grup mare care venea dintr’acolo. Ne tot uitam cate creste si vai urcasera pana la destinatie. Am dedus noi ca eram mai fericiti: trecusem doar doua vai si doua urcusuri. Oricum toata lumea se bucura cu ultimele resurse la momentul atingerii varfului. Nu erau prea expansivi, nu-ti permitea locul. Trebuia sa stai bine infipt pe cele doua picioare, nu era loc de topaiala, spagaturi sau cumpene, cum ma gandeam eu acu’ vreo doua zile.
Nici nu ajunsesem bine sus ca ma gandeam deja la coborare. Stiam eu de ceJ. Am decis sa ne legam la coborare. Era mai mult o masura de prevedere cu efect psihologic pentru mine. As zice ca mai mult m-a incurcat insa in caz de nevoie putea sa ma ajute.
Surprinzator era ca mersul cu coltari facea coborarea, chiar cu fata pe pante accentuate, destul de sigura si rapida. Ma asteptasem asa cum zicea si Gabi la ceva mai complicat. Cu toate astea am ramas in stare de alarma in continuare. Am hotarat sa mancam ceva intr-un loc mai plat. Ne dadea ghes foamea. Cred ca trecuse de 11. Oarecum mai linistita de faptul ca ma simteam cu situatia cub control, am mancat cu pofta dintr-o conserva de peste amandoi. Ne-am luat picioarele la spate coborand spre cabana Vallot. Deja numarul de oameni de pe traseu se redusese substantial atat in fata cat si in spate. Sunt mai putini cei care urca pe timp de zi iar noi picasem intre cele doua valuri de turisti.
Cand am ajuns la Vallot am rasuflat usurata. Ma uitam in sus si imi parea incredibil ca fusesem tocmai acolo sus. Soarele se reflecta in zapada si imbraca versantul intr-o lumina ca o platosa. Ne-am asezat pentru odihna binemeritata langa un grup compact de rusi sau lituanieni. Abia acum imi venea sa ma bucur parca cu teama sa nu o fac prea devreme. Mai era pana la cort. Usor ne-am dus pe versant la vale direct. Mi s-a parut cumplit urcusul inapoi pe Dome du Gouter desi nu era o panta foarte accentuata. Mai faceam 7-10 pasi, iar ma opream.
Erau niste jaloane pe care le luasem ca repere de oprire insa mi-a fost imposibil sa le respect. Imi era ba prea cald daca ramaneam imbracata, ba prea frig daca ma dezbracam. Nasul mi se rupsese de cu o zi inainte de la soare si il simteam ca pe o buba sacaitoare. Cu ultimele resurse am ajuns in varf care de fapt era un mare platou. M-am bucurat tare ca am trecut pe partea cealalta. Urma coborare continua pana aproape de corturi. Ne-am mai uitat inca odata la crevasa de la coborare.
Acolo ne gandisem noi ca i se intamplase nenorocirea lui Petre Rudeanu. Parea destul de sigura coborarea insa nu mai era alt loc mai periculos pe traseu. Tot nu inteleg cum de s-a intamplat. Nu stiu daca sa cred ce scria intr-un articol: cica i s-au rupt “crampoanele”. N-am gasit alte explicatii. Probabil multe lucruri s-au scris deformat si fara suficienta cunoastere.
D-zeu sa-l odihneasca!
Am ajuns destul de “varzete “la cort in jur de ora 2. Nu mai mergea la deal deloc. Mai era putin de urcat totusi. M-am tarat pana sus. Dupa atata efort simteam cum venea pestele la suprafata. Pana la urma a iesit. A profitat de faptul ca am inghitit prost o pastila si tzusti. Nu mi se mai intamplase de ani verzi. Am pus-o pe seama altitudinii. Oricum a fost mai bine ca m-am usurat de presiunea interioara.
Nu mai aveam chef de nimic. Mi i-am amintit pe baieti cu o zi inainte. As fi dormit si atat. Am dat cateva mesaje in tara si ne-am culcat o ora-doua. Era genul de somn iepuresc care parca mai mult te oboseste. Partea buna a fost ca fiind soare, ne-am incalzit in cort. Stateam ca niste porci la soareJ…pe gheata. Deosebit!
Mai spre seara ne-am apucat de meniul pentru cina. Aveam insa o reala problema: nu mai era zapada curata pentru topit si colac peste pupaza am ramas si fara sare gema la purificator. Riscul de a ne apuca o mega-cufureala era destul de mare. Mi-am luat curajul in dinti si am plecat la cabana dupa sare gema. Mai avusesem de-a face cu unul acru rau cu doua zile inainte. M-am dus iarasi la el sperand sa il impresionez ca comand o sticla de vin “de’ala bunu”. Ti-ai gasit.
Cu greu l-am convins pe altul mai cu frica de Dzeu sa imi dea niste sare fina. De gema nu se punea problema. M-am gandit eu ca incercarea moarte n-are. M-am straduit din rasputeri sa nu scap sticla pana la cort. Bine ca nu l-am pus pe “servantu’” sa o desfaca! Mai mult ca sigur ca daca voiam sa ajung cu continutul la cort trebuia sa o beau inainte de a pleca de la cabana. Totusi era serbare de grup. Pana m-am intors deja carnatii erau perpeliti in ulei. Iar apa de ciorba astepta sa dea in clocot. Cica pana la urma a fost foarte buna sarea. Nu am patit nici unul nimic. Deci: felul unu ciorba taraneasca, felul doi pireu cu carnati, desert vin de la tata Clement din 2003. Dezmat culinar festiv cu alte cuvinte.
Aaa uitasem o faza de cu o zi inainte, tot la cina. Facuse Marius de mancare si ne pregateam sa infulecam. Dintr-un colt se zarea unul bagat intr-un sac direct pe zapada care se holba fix la noi. Avea fata cam de cersetor dar nu era locul si momentul. Pana la urma Marius si-a facut mila de el si i-a dus o cana de ciorba cu paine parca.
Ala se culcase intr-un adapost de zapada fara cort. Era un baiat la vreo 25-28 ani din Cehia, ars pe fata si vai de fundu’ lui. Astepta sa se faca intuneric si sa se culce cei din cabana ca sa ocupe si el o masa in sala de mese. Nu prea stia el nici o limba decat pasareasca lui. L-am fi ajutat mai mult dar parea destul de necooperant. Probabil nu ii ajunsese cutitul la os inca.
Deci se poate si asa. Oricum asta era parfum pe langa altii… Cei de la Brasov ziceau de unul care a fost in MB cu 80 euro si era nemunltumit ca si-a depasit bugetul alocat cu 20. Ambitios baiatul ala. Sper ca nu era inclus si echipamentul in banii aia.
Aviz amatorilor!
Seara inainte se ne culcam aparusera tot felul de personaje in tabara: unuii asa mai subtire imbracati. Ne bucuram ca a doua zi coboram si nu eram nevoiti sa lasam toate acareturile la vedere nesupravegheate. Poti sa stii cine si de unde venea?
La un moment dat dupa ce ne-am intors de la varf o tanara juna tot trecea pe la fiecare cort punand aceeasi intrebare: daca coborati aveti mancare de care va puteti dispensa? Era dupa modelul “Vecine ai sa-mi dai imprumut o lingura de ulei?” Spre nenorocul ei noi coboram si chiar ne mai ramanea niste miere. Ea cauta zahar! S-o fi speriat de figura de beduin a lui Marius desi nu parea prea timida.
Dupa Pere Clement toate senzatiile s-au stins: cred ca adormisem.
