Si incepem jurnalul de ascensiune pe Cervino | Matterhorn, visul oricarui alpinist
Liliana Borsan ne povesteste
Cu … sa zicem 3 luni in urma nu aveam nici un plan despre ce voi face in vacanta de vara. Erau niste alternative dar fara un contur prea clar. Durmitor-ul din Muntenegru era o optiune, Wildspitze sau Tennengebirge din Parcul Hohe Taurern erau alte versiuni sau ma tot gandeam la niste trasee de via ferata in Dolomiti. Se pare ca nici nu visam la ce o sa iasa in cele din urma. Intr-adevar!
Ca de obicei partea ambitioasa a cuplului, adica Marius, a tot tatonat in secret un tel mult mai cutezator decat ce se discutase cu diversi sau intre noi. Tot culegea informatii de la unul dintre baietii de la sala de catarare despre Matterhorn.
La inceput nu l-am luat prea in serios si nici nu stiam prea multe pentru a avea o idee despre propunerea in sine. Ca mai toata lumea interesata de munte stiam cum arata una dintre fete, adica cea mai mediatizata, imaginea elvetiana, stiam ca e tehnic, ca pare inabordabil la prima vedere si cam atat.
Daca am vazut ca se insista cu ideea asta am pus mana sa studiez despre fenomen: ce grad de dificultate presupune, care sunt caile de acces, ceva istoric despre primele ascensiuni etc. Fara sa imi propun, am nimerit ceva informatii pe net despre ruta elvetiana- cea de la Hornli Hut. Vazand imagini de pe traseu m-am mai calmat si m-am automotivat ca nu e chiar ….asa de greu.
Intre timp intamplarea a facut sa merg si eu la sala de catarare cu regularitate. Se cam stia cum stau lucrurile: daca aveam de gand sa merg pe ideea asta, antrenamentul trebuia sa contina si program regulat de escalada in timpul saptamanii. Am inceput sa schimbam impresii si cu Catalin, cel pe care Marius il tot iscodea despre traseu. El facuse asta cu un an in urma. In final Marius i-a propus destul de direct sa mearga cu noi acolo si spre surprinderea mea, raspunsul a fost pozitiv. Era clar ca mai departe planul avea mari sanse sa se infaptuiasca. Stiu eu cun sunt unii: au un plan si restul vine de la sine. Din pacate am aflat destul de tarziu, cam cu 6 saptamani despre traseul de ascensiune propus: altul, mai dificil un pic dar mult mai putin populat. In ziua aia m-am intors acasa si am inceput sa scotocesc pe net sperand sa aflu ca nu e mare diferenta. La prima vedere informatiile gasite m-au dat un pic inapoi. Arata destul de complex totul iar descrierile gasite pareau sa sustina imaginile.
Totusi o sa dau cateva detalii lamuritoare. Accesul cel mai facil se face pe 2 din cele 4 muchii ale formei piramidale a muntelui. Exista si multe trasee de catarare pe fetele „piramidei” insa acestea sunt pentru alte categorii de atleti as zice, mult mult peste media noastra de pregatire. Cele 2 trasee deja cunoscute, cu amenajari in pasajele dificile si cu facilitati de cazare pe traseu, sunt cele 2 despre care vorbeam mai sus: muchia Hornli ce urca din Elvetia si muchia Carell ce vine din Italia.
Am zis ca ascensiunile pe fetele muntelui sunt pentru oameni cu pegatire de exceptie si asa e. Asta nu presupune insa ca traseele de muchie sunt floare la ureche. Nici pe departe! Unghiul de panta pentru ascensiune a variat mai tot timpul intre 50 si 100 grade. Trebuiau folosite de cele mai multe ori tehnicile de alpinism pentru asigurare, atat la urcare cat si la coborare. In plus chiar daca vorbim de luna august, sus inca mai e zapada si asta in aceleasi conditii de panta.
Cam cu 4-5 saptamani inainte de plecare a survenit un mic accident la sala de catarare care a afectat incheietura unui picior al lui Marius. Asta a ridicat un mare semn de intrebare daca mai facem ceva din toate planurile initiale. Recuperarea a durat mult mai mult decat ne-am asteptat la inceput si pe masura ce termenul limita se apropia, lucrurile deveneau din ce in ce mai precipitate. Recuperarea a presupus multe tipuri de terapie: fizioterapie, masaj si terapie traditionala chineza. Aproape sa incercam si acupunctura…
Cu o saptamana inainte de plecare am decis daca e cazul sa mai mergem sau ba. Am realizat cum stam dupa un traseu in Bucegi pe creasta Costila Galbinele. Glezna era in regula deci …MERGEM!
In timpul pregatirilor de plecare au inceput sa se concretizeze mai multe discutii despre planul amanuntit al vacantei. Intrucat erau multe variabile pe care nu le puteam estima in nici un fel, era imposibil sa rezervam ceva pentru cazare. Stiam cand plecam insa data si durata ascensiunilor nu depindeau de noi. Starea vremii era un mare semn de intrebare pentru saptamana care se apropia iar distantele de parcurs erau destul de mari. A fost mult mai confortabil sa nu rezervam nimic; acolo unde ajungeam atunci cand doream sa oprim, dadeam o cautare de GPS si restul venea de la sine. Ne lasam un pic surprinsi de ce camping ne recomanda GPS-ul. A fost prima data cand nu mi-am batut capul deloc cu lucrurile logistice legate de dormit si mancat. Se pare ca a fost o idee inspirata. Totul tinea de ideile care ne veneau pe parcurs. Asa s-au dus cei 4800km, din aproape in aproape:
14-15 Budapesta, Ungaria
16-17 Ascensiune Grossglockner, Austria
18 un camping langa Laco di Garda, Italia
19 camping pe Vale Tournenche, langa Breuil-Cervinia, Italia
20-21 ascensiune Matterhorn, Italia
22 acelasi camping langa Breuil-Cervinia, Italia
23-24-25-26-27 program de voie prin Italia, Croatia, Serbia
Cam asta a fost itinerariul.
In masura in care lucrurile pareau sa devina din ce in ce mai predictibile, am inceput sa prind incredere in mine, in fortele mele si in experienta acumulata. Bineinteles ca ar fi fost ideal sa ma simt ca pestele in apa pe stanci insa un lucru era clar, nu am abilitati native in a face asta. Asa de consolare…. cred ca foarte putini oameni se pot lauda cu asta. Sunt cateva exemplare insa ei sunt mai aproape de miriapode as zice. Voi ce parere aveti de Ueli Steck? …sau poate vreti sa vedeti performantele mult mediatizatului Dan Osman…sau ale lui Alain Robert, cel supranumit Spiderman-ul Frantei.
Nu doream decat sa aflu pana unde pot merge limitele mele fara sa aiba asta legatura cu ceva din ce pot face alti oameni. Cu alte cuvinte e de ambitie cum zic unii.
Pentru ca toate lucrurile sa devina din ce in ce mai solicitante, s-a pus problema aclimatizarii cu 2-3 saptamani inainte de plecare. Catalin se gandea sa urcam si coboram la Refugiul Carrel inainte de ascensiune. Parea cam neinspirata ideea… adica monotona. Se mai obisnuieste sa se faca o ascensiune pe unul sau mai multe varfuri din vecinatate la inceput. Daca poti sa ramai in zona 1-2 nopti e si mai bine. Am auzit de Castor si Polux, de peste 4000m, destul de facile cica. Ar fi fost si asta o optiune insa nu era pentru noi :)
Marius si-a amintit de unul dintre varfurile austriece din planurile noastre: Grossglockner. De fapt n-a fost pe lista insa era destul de aproape de cele vizate de noi initial. In plus era si de pus la palmares; cel mai inalt varf din Austria, doar 3798m.
Atunci cand am auzit despre plan, nu am parut prea incantata, oricum stiam ca n-are cum fi mai rau, era imposibil. Am studiat cateva descrieri, am vazut cateva filmulete si asta a fost tot. Cand am vazut ca unii formasera echipa cu un pusti de 10-12 ani, m-am linistit. Mergea de antrenament.
Din pacate fiecare discutie cu Catalin era din categoria „si altele”. Mereu eram pe fuga, la sala sau chiar si pe munte. Nu a avut loc decat o singura discutie consistenta cu fix o saptamana inainte de plecare. Ne intorceam de la Costila-Galbinele impreuna spre Bucuresti. Fiecare a pus ce intrebari a vrut sau a putut…eram dupa un traseu prelungit de aprox. 13 ore. Nu prea te mai puteai concentra si la discutii de amanunt. Oricum multe dintre intrebari au avut atunci ultimele raspunsuri. Tot atunci m-am lamurit ca vom fi doar 3 in expeditia asta desi noi sperasem sa convingem un alt amic de la sala cu care ne imprietenisem in aceeasi perioada si in care aveam mare incredere la traseele de stanca. La genul asta de actiuni trebuie sa selectezi extrem de atent coechipierii si increderea e la mare pret. Totusi nu poti sa pui in dreptul tau vointa de care are nevoie un altul.
A trebuit sa caram cam in 2 transe toate lucrurile in masina: parca ne pregateam de un asalt. Aveam de toate la noi, multe in exces chiar. In plus plecarea de acasa a presupus si un tur de forta pentru pregatirea apartamentului de renovat. Vedeti si voi ce atmosfera de lucru am lasat in urma!
Dupa o scurta introducere in atmosfera citadina de vacanta din Budapesta, planul a fost cu rigurozitate respectat. Am fugit pe meleagurile Austriei catre Lienz. Atat ascensiunea la tabara de campare cat si ascensiunea in sine s-au derulat fara prea mari complicatii. Totusi o sa o descriu pentru cei care vor dori vreodata sa treaca pe acolo.
Valea de acces este cea din localitatea Kals ce duce la Lucknerhaus(locul de garare al masinii la 1925m)-Luckner Hute-Studl Hute(2808m). Noi am campat mai sus de ultima cabana, aproape de ghetar, sub baza varfului cam pe la 3000 si ceva.
Se pare ca efortul din ziua de urcare la tabara de campare a meritat. Cu mici emotii pentru durerile de cap, am reusit toti sa vedem in asta o incercare de mai mica importanta fata de asaltul Matterhornului. Chiar asa, ziua urcarii ne-a cam turtit. Marius mai ales era si dupa un numar consistet de kilometri la volan. Sa fi fost 700? Posibil. Noi eram si cu toate acareturile dupa noi ca asa stabilisem: nu depindem de nimeni. Intradeva nu am depins dar nici prea zglobie nu ne era vocea. Mai ales in ultimele 200m aproape capotasem. Asta e, a trecut.
La prima ora, sa fi fost deja in jur de 3 dimineata, au inceput sa se auda zanganeli la capul nostru: erau aspirantii la ascensiunea muchiei mai tehnice. Se pare ca noi cu o noapte inainte, avand parte si de ceata, ne-am asezat in mijloclul drumului de acces catre varf. Au trecut poate 10 echipe pe langa cort. Pana in zori deja erau agatati in diferite stadii pe stanca. Se putea ghici traseul uitandu-te cu atentie la punctele colorate si in miscare de pe stancile din fata noastra.
Am zis sa nu ne fortam la prima ora cu trezitul si sa vedem cum ne simtim dupa prima zi. Toate pareau ok si la locul lor. Vreme excelenta la orizont…numai buna de plecat la „deal”. Ne-am facut bagajul si am inceput sa ne miscam usor, usor. Cred ca eram ultimii sau penultimii in traseu. Ce sa-i faci: tabieturile de dimineata trebuiau respectate cu sfintenie. Deja pe drumul de urcus de cu o zi inainte, Catalin ne tatonase in legatura cu zona de acces si momentul ascensiunii. Pentru a castiga o zi, ideal era sa plecam atunci si sa folosim ruta tehnica nu pe cea clasica de …trekking. Zis si facut, in dimineata aceea eram pe traseu la ora 8 si ceva pe ruta aleasa de Catalin, Studl Ridge.
Accesul se facea din zona camparii la interval de …sa zicem o ora mers pe ghetar pana la baza traseului. Urcusul incepea direct pe o stanca sfaramicioasa, cautand pitoanele din loc in loc. Nu era prea vizibil incotro insa un lucru era clar, traseul urca sinuos pe o creasta pieptisa pana sus langa varf. Uneori erai fortat sa mergi pe stanga sau dreapta muchiei insa de fiecare data reveneai la linia crestei. Cam o treime din urcus era o catarare destul de simpla. In recomandarile de la Cabana Stuedl se zicea ca exista un loc numit „Breakfast place” cam pe la 40% din traseu, unde daca nu ajungi in 3 ore de la cabana, era recomandat sa te intorci. Inca este accesibil sa o faci fara dificutate mare. Interesanta abordare as zice. Intradevar urcusul pana acolo nu depasea+2.
Am evaluat cum stam si am depasit locul cu pricina fara prea mari probleme. Incepusem sa ajungem echipe din urma si ne-am pus problema daca sa le depasim sau sa asteptam. Dupa ce am vazut ca optiunea a doua nu era deloc de dorit, am inceput sa depasim una cate una 3-4 echipe la rand. Din pacate mai sus de Breakfast place, cu greu puteai sa faci asta. Traseul devenea din ce in ce mai ingust si locurile unde puteau sa regrupeze mai multi oameni, mai rare. Trebuie sa recunosc ca la un moment dat situatia devenise jenanta: eram ca un ciopor de muste pe un kko mare. Eram adunate manunchi vreo 3 echipe. Cu Catalin in fata, am facut obrazul gros si am „dat-o inainte” peste tovarasii aia. Nu pareau sa se miste deloc. Careva dintre ei cred ca se blocasera. In zona superioara au fost doar cateva portiuni cu expunere mai mare, cre insa nu a depasit gradul +3.
Urcusul asta a parut mult mai greu decat a fost. Am mers desul de bine, toti cei 3 membri ai echipei. Atingerea varfului s-a facut in jur de ora 1-2. Noi ne planificasem sa coboram pe traseul de trekking care era mult mai simplu.
Am facut toate lucrurile care se fac pe varf adica papa, apa si foto. Odata cu noi mai ajusesera grupuri-grupuri, din toate partile. Am avut loc si noi totusi. Vizibilitatea nu ne-a prea ajutat. In niste gauri de nori am zarit si noi ce era pe partea ailalta: ghetari vesnici, circuri glaciare, campuri de crevase si creste stancoase…destul de previzibil.
Coborarea, desi era usoara comparativ cu urcarea, a presupus atentie marita si asigurari. Am sesizat atunci ca teama mea de hau nu se prea rezolvase. Lipsa betelor de trekking care de obicei iti dau un punct de sprijin la indemana, m-a facut sa mangai toate pietroaiele din cale. In zona aceea deja aparuse si ceva zapada. Ne-am pus coltarii doar cand a trebuit sa coboram printr-un horn larg catre o panta mai lina care ducea la Josef hut. Din pacate desi ar fi trebuit sa nu ne agitam prea mult, coborarea pe zapada cu ghetele de trekking ale lui Catalin au lungit un pic plimbarea.
Interesant a fost ca daca la urcare media de varsta era pe la 30-40 de ani, la coborare pe cealalta parte am gasit o gramada de moshuleti. Am inteles ca am ales foarte bine cand am acceptat propunerea lui Catalin cu Studl Grat. Chiar a fost un traseu fara prea mari dificultati.
Am oprit pentru o ciorba la Johann Hute unde am mai luat si noi pulsul. Desi era pe la 3000m altitudine se pare ca era lume infinita acolo: unii in trecere altii pareau chiar ca venisera in concediu. Cine stie? Oricum lume alpina spilcuita, toti cu marci pe ei care mai de care, echipati regulamentar cu de toate. Atmosfera joviala nu ne-a cuprins prea tare pentru ca noi planuiam sa mergem la vale cat mai curand.
Despre coborare vreau sa mentionez ca mi-am oferit un peisaj cu care nu eram obisnuita. La partea inferioara a ghetarului, se afla o placa imensa de gheata brazdata cu niste micro crevase paralele. Defapt erau niste santuri paralele, de latime variabila, dar paralele. Se auzea din ce in ce mai tare susurul apei care se scurgea pe sub placa de gheata. Surprinzator era ca din loc in loc vedeai cum apa din ghetar, topita la suprafata se pravalea pe alocuri in adevarate suvoaie in interiorul ghetarului. Era ca un izvor de suprafata care intra deodata in pamant. Te cam ingrozea ideea de a sti peste ce caverne tocmai treceai. Pareau destul de solide dar sunetul coltarilor in mers nu era prea plin. Parca ne plimbammpe o pojghita de gheata. Am incercat sa evitam zona aceea si am cautat stabilitatea stancilor. Abia la baza ghetarului am gasit un ochi de lac, aparent mic, dar permanent alimentat cu apa topita din ghetar. Curgea pe sub placa imensa de gheata. Pe masura ce coboram se auzea un zgomot de cadere de apa multa. Intradevar era una dintre cele 2 mari cascade care veneau de sub Grossglockner catre Kals pe fata sudica. O admirasem cu o zi inainte la urcare. Lacul acela mic era de fapt generatorul cascadei.
Obositi, am ajuns pe la 9 la cort. La finalul traseului a trebuit sa urcam cei 200 si ceva de metri spre cort. A fost bomboana de pe tort insa nu era nici o alta optiune. Am mancat un fel de piure cu cascaval care nu a fost cel mai grozav din experienta mea. La fel, alta optiune nu era!
Dupa un somn bun si ultraviolete de dimineata, am coborat in tromba a doua zi.
Concluzia acestei experiente este ca introducerea in program a acestui varf pentru pregatirea Matterhorn-ului a ajutat extrem de mult la abordarea corecta. Un prim avantaj regasit ulterior a fost aclimatizarea la 3000m. Eram pregatiti corespunzator pentru a urca mai sus, iar trainingul cu un traseu tehnic lung ne-a ajutat mult. Abia mult mai tarziu urma sa identificam care fusesera lucrurile nefacute, nepregatite.
Am ajuns la Cervinia dupa mai bine de 9-10 ore de mers cu masina. Nu prea stiam noi unde o sa aterizam exact in seara aceea. Catalin stia ca nu e nici o optiune de campare in Cervinia. De fapt nu gasisera nimic cu un an in urma. Ajunsesera noaptea tarziu. Te orientezi mai greu in spatiu dupa lasarea serii si oricum pe acolo nu sta lumea la poarta sa iti dea indicatii pe unde sa o ei :).
Am tot bajbait o vreme umbland dupa un camping agatat pe un versant de munte. Era mai rau ca la hotel la pret. Am decis sa mai incercam; era dragut locul insa pentru o noapte nu meritau conditiile. Am coborat inapoi la drumul national principal care se afla pe valea Valtournenche si am continuat sa urcam catre Cervinia. Nici urma de Matterhorn. Am inaintat pe valea Stampta pana pe la aproape de 1600m. Am luat de la o bodega ceva de-ale gurii si am deschis ochii cat cepele, dupa campinguri. Garminul nostru nu ne dadea sperante prea mari in sus; majoritatea erau spre vale. Tot umbland ca niste berbeci, ne-a sarit o pancarda in fata pe marginea drumului: Camping Glair, 2 stele amarate la prima strigare. (vedeti harta zonei)
Era suficient de sus pentru plecarea de dimineata si suficient de acceptabil pentru buzunar. La intrare ne-a intampinat un Bobcat care tot scormonea in pamant printre corturi. Nu era prea incurajator. Pana la urma ne-am calcat peste preferinte si am decis sa nu mai pierdem vremea cu cautatul. Era deja tarziu, aproape seara. Pana una alta era ma important sa pregatim totul in voie decat sa cautam confortul inutil.
Am imbucat ceva rapid dupa ce am ridicat cortul si ne-am scos „tigania” si am insirat-o pe jos. De data asta aveam un covor proaspat de iarba si mult spatiu liber in jur. Se vedea ca era un loc mai ferit de ochii turistilor dornici de aventura. Am analizat impreuna ce sa luam si ce sa lasam; fiecare a selectat din cele 2 mega pungi cu mancare, ce-i place mai mult si cat vrea sa care. Astfel toate au fost minutios selectate. Rearanjate, bagajele noastre pareau pregatite de un nou inceput. N-ai fi zis ca cu 2 zile in urma tocmai ne facusem prastia cu Grossglockner-ul. Eram pregatiti de marea aventura.
Am strans totul, le-am ordonat in forma finala si dupa o baie buna de seara am tras obloanele. Atat cat a fost, somnul mereu m-a ajutat.
