Totusi linistea deplina a fost intrerupta pe la 2 dimineata de forfota de la corturi si convoiul care mergea spre varf direct printre corturi. A durat cam o ora cat s-au pregatit si s-au carat cu totii. Am dedus ca 2 era ora de start regulamentara. Cred ca asa scria la ISO. Pana in zori am mai tras un pui de somn. Bineinteles ca ne-a trezit tot zanganitul carabinelor celor care treceau pe langa corturi. Mergeau aproape ca la armata in pas cadentat si de aia se auzea si zgomotul metalic uniform: tzoc tzoc tzoc.
Abia cand m-am trezit am inteles care-i treaba: cârdurile de care va povesteam, de la 2 la 7-8 persoane, superechipati, legati in coarda. Deasemeni nu am inteles de ce stateau lucrurile asa. Am tot zis ca o sa il abordez pe unul din astia superechipati insa n-am apucat. Am pus noi excesul de echipament tot pe ISO. Banuiesc ca reiese asta si daca citesti icicleUK.com. Ne lamurim noi in timp despre ce e vorba.
Dimineata iarasi aceeasi senzatie de cap plin cu mercur adica o substanta densa, grea si care se misca in cutia craniana odata cu miscarile capului. Era interesant cand iti dadeai capul de pe o parte pe alta, culcat fiind.
Din fericire senzatia asta se mai ducea in timpul zilei insa apareau altele: orice efort fizic faceai parea ca esti ca dupa o cursa de 100m garduri. Trebuia sa ma opresc din mers la fiecare 20 pasi daca era panta mai abrupta.
Pentru acea zi aveam planificata o tura de aclimatizare: adica mergeam pe o parte din traseu pana la o altitudine de aprox 4500m. Asa fiind facut planul am zis ca nu are rost sa ne trezim cu noaptea in cap, sa ne agitam in exces. Oricum energie trebuia dozata si alimentata in functie de cat ramaneam pe munte astfel incat sa nu se termine in avas.
Gabi si Remus au luat-o inainte in ideea ca urma sa ii prindem din urma daca era posibil. Nu mai faceam fata la inca o zi de asteptare pana la momentul numit “toillette”. Asa ca am coborat la locul sus numit al refugiului. Mi-a mai luat ceva vreme pana am pornit.
Din locul de campare se vedea valea si panta aparent lina a Domme du Gouter pe care urma sa o urcam. Dome du Gouter este un mega deal aflat la mare altitudine plin cu gheata si zapada. Din loc in loc mai gasesti cate un palc de crevase pe care e bine sa le ocolesti. Nici nu ai cum altfel: urmele celor din fata te ghideaza pe calea cea buna. PE zapada proaspata de cu doua zile in urma se vedeau urme nenumarate: parca trecuse o cireada de vaci.
Urcatul nu presupunea problema: viteza insa era destul de scazuta. Pe masura ce avansam mi-am mai intrat in ritm si am uitat de starea de greata si alte dureri. M-a furat peisajul si concentrarea de a face totul in maxima siguranta. La un moment dat panta s-a accentuat si urcusul devenea din ce in ce mai anevoios. Eram printre ultimii care urcau daca nu chiar ultimii. Cred ca era aproape de 11.
La un moment dat i-am zarit pe baieti printre cei din fata numai ca a fost greu sa-i ajungem din urma; luasera avans si nici nu ne-au asteptat. Nici nu era nevoie insemna sa se lase cuprinsi de frig si nu era cazul. Am mers in ritmul nostru, mai exact al meu, care eram mai inceata decat Marius.
Vizibilitatea era de exceptie. Puteai zari pana hat departe. PE partea dreapta se intindea o creasta inzapezita pe care se vedeau de cei cu vederea buna niste mogaldete. Erau niste curajosi care coborau deja de pe Aiguille de Bionnassay, o muchie ingusta si abrupta care strajuia ghetarul Bionnassay. Din traseu parea ceva de nefacut cu toate astea oamenii aia se miscau.
In cele din urma am reusit sa ajungem pe Dome du Gouter(4304m). Abia de pe varful lui se vedea Mont Blancul. Dupa atatea zile de urcus era prima data cand vedeam despre ce era vorba. Pentru a continua trebuia coboata o vale si apoi urcata o panta de aproximativ 600-700m diferenta de nivel.
In comparatie cu ce facusem pana in acel moment, urmarea traseului pana sus parea destul de dificil. Panta care trebuia urcata solicita mult efort si atentie sporita: erau pasaje destul de expuse, muchii inguste in care putea trece doar un om, crevase pe langa care trebuia sa treci si nu in ultimul rand multi alti turisti care se aflau atat in fata cat si in spate. Oricare dintre ei facea un pas gresit putea sa se pravale la vale peste tine. In principiu tocmai aceasta era ideea pentru care erau legati in coarda: in cazul in care unul cadea ceilalti ar fi trebuit sa-l sustina si traga la loc.
In realitate lucrul acesta era valabil atunci cand erau minim 3 in coarda. La doi era riscant, era posibil ca cel care cade sa-l angreneze si pe celalalt la vale. Asta a fost motivul ptr care noi nu ne-am legat. Am mai simtit odata senzatia de nesiguranta in doi, pe o zapada moale in Fagaras. Initial am zis ca e o afacere ca oricand ma pot baza pe celalalt. Abia dupa ce am trecut cu bine mi-am dat seama ca riscul era si din cealalta parte a corzii. N-a fost cazul atunci insa am vazut lucrurile un pic mai in ansamblu.
Era fascinant sa vezi ridicandu-se masivul in toata spendoarea sa in lumina clara a zilei. Era imens. Nu se compara cu nimic din ce mai vazusem. Uitasm de toate durerile si slabiciunile. Incercam sa imi imaginez calea pe care urma sa mergem urmarind sirul de oameni care formau un sirag in miscare pana sus.
Erau multi. Cred ca pe aceasta ruta in fiecare zi mergeau cateva sute de oameni, daca era vreme buna. M-am uitat indelung intrebandu-ma daca o sa ma descurc a doua zi. Da, insa asta era a doua zi. Pana atunci mai erau un numar de ore. Mi-am luat gandul.
Am stat aproape jumatate de ceas sa se intoarca baietii. Nu aveam vizibilitate in vale unde credeam ca sunt. Vazand ca nu apar la orizont am facut calea’ntoarsa. A fost evident mult mai rapid. Singura grija era sa nu te impiedici in coltari. Ar fi fost fatal daca nici nu stiai cum sa te opresti in piolet. Ne-am tot gandit la baiatul care murise cu putim timp in acele locuri. Este destul de greu de crezut ca daca esti suficient de atent si concentrat la ce faci, ai cum sa aluneci. Unele articole ziceau ceva de coltari, ca n-ar fi rezistat. Asta putea fi un motiv real. Fara coltari nu faci nimic acolo.
Intoarcerea la cort m-a gasit destul de scursa de vlaga. Marius ca de obicei a facut tot ce a depins de el pentru a ma ajuta. Nu stiu cum as fi scos-o la capat fara simtul lui de daruire: mereu era cel care facea tot ce trebuia, cand si cat trebuia. Mi-a fost de un real ajutor si ii multumesc ptr tot sprijinul.
Ne-am dat seama ca baietii se dusesera la varf. Altfel nu se explica lipsa lor atata vreme.
S-au intors in jur de sapte seara: mai intai Remus si dupa el a aparut si Gabi. Erau fericiti de realizare insa si extenuati. Din descrierile lui Gabi reiesea ca fusese mai putin inspaimantator decat se asteptase; mai ales la coborare. Era o impresie importanta pentru mine. Me temeam mult de coborare si voiam si parerea cuiva la cald.
Am avut o sclipire de moment si am profitat de realizarea lor de peste zi : le-am cerut imprumut unul din cele doua aparate foto. Ne gandeam ca era pacat sa nu imortalizam momentul. Oricine a mai facut asta stie ca fara dovezi e ca si cum nu ai fi facut nimic. Aici ma refer la cei din jur care te asteapta cu gura cascata la intoarcere.
Gratie lui Gabi am putut sa avem si noi dovezile de rigoare. Asa se explica ca in galeria mea foto, primele poze sunt de la ascensiunea finala si ultima parte reflecta partea de la inceput. Slava Domnului ca s-a putut. Baietii s-au retras grabnic la odihna. Nu mai voiau decat sa doarma. Urmau sa coboare a doua zi. Intradevar castigasera o zi. Aveau motivele lor sa se grabeasca.
Eu mai linistita in sinea mea m-am bagat la sac cu gandul la urmatoarea zi. Pregatisem ceai ptr dimineata. Stiam ca prima ora a zilei acolo era mai mult decat o dimineata la Bucuresti.
