“Dedic acest jurnal, mie, celei care voi fi in viitor, mai putin puternica decat acum, cu memoria mai slaba, mai reticenta la schimbare, dar poate mai inteleapta.” Liliana Borsan
“Cu 2-3 luni in urma ma gandeam la multe dar in nici un caz ca anul acesta voi ajunge sa urc pe Mont Blanc. Ma tot tatonase Marius cu ideea, insa mi se parea un efort prea mare din partea lui sa repete experienta de cu un an in urma iar ptr mine efortul era mai mult mental.
Dupa o incercare esuata de a face Gerlakowsky, cel mai inalt varf din Carpati (2655m), s-a insurubat din ce in ce mai clar ideea de a merge in Alpi. Cel mai greu a fost sa formam echipa. Se aratasera interesati inca doi amici de propunere insa fiecare venea cu minusurile lui: unul era fara echipament suficient iar altuia ii lipsea determinarea. Totusi am incercat sa ne planificam plecarea dupa progamul lor:sfarsitul lui august. A mai aparut un element surpriza care a mai amanat plecarea cu inca o saptamana: un posibil ajutor in Geneva din partea unui amic al lui Marius, locuitor al acelui oras.
Ce sa mai … erau multe necunoscute care pe zi ce trecea vremea s-au lamurit destul de rapid : ajutorul n-a mai venit, unul dintre interesati a declinat participarea din lipsa de …timp iar al 2-lea a renuntat dupa ce si-a cumparat bilet de avion. Perfect, am ramas in concluzie tot doi ca la inceput. Ce sa-i faci nu ies mereu pasentele oricat ai incerca.
In conditiile astea eram nevoiti sa folosim avionul ca mijloc de transport, lucru pe care nu-l mai facuse nici unul dintre noi , ptr o excursie de genul acesta. Aparea la orizont o noua lupta: cea cu gramele si nu ma refer la ambitii de a arata tot mai supli ci la mega-bagajele cu care trebuia sa plecam la drum.
Cu doua trei saptamani inainte de tot tergiversata plecare am aflat despre un fapt tragic intamplat pe traseul pe care urma sa plecam si noi: din doi romani aflati acolo unul cazuse intr-o crevasa angrenandu-l si pe celalalt. Rezultatul: primul a murit datorita impactului si adancimii crevasei iar al doilea a scapat cu viata insa cu multiple rani. N-a fost deloc o veste care sa imi dea avand sa plec; toate temerile mele s-au exacerbat in ciuda eforturilor lui Marius de a ma asigura ca locul in care mergem este cel cu conditiile cele mai bune de oriunde iar echipamentul din dotare si experientele anterioare nu ar fi trebuit sa-mi dea emotii.
Desi aprecierile lui n-au fost departe de realitate de fiecare data cand a evaluat o situatie potentiala pe munte pentru un traseu nou, totusi necunoscutul si toate povestile auzite m-a inspaimantau. Trebuie sa recunosc ca starea de teama nu m-a parasit pana la coborarea de pe varf desi intensitatea mai scazuze pe masura ce depaseam cate o etapa din calatorie.
Ce e important de mentionat este ca in paralel cu noi se pregatea sa faca aceeasi isprava un amic recent cunoscut. El urma sa vina cu masina insotit de doi prieteni si prietena sa. Asa era planul initial insa unul dintre baieti s-a retras. Este din aceeasi localitate cu cel decedat cu putin timp in urma. Nu stiu daca intamplarea asta l-a deturnat sau alte motive. In cele din urma au ramas si ei mai putini: pe munte urcau doar baietii.
Isi facusera planurile de asa maniera incat sa ne intalnim in Franta la prima tabara de campare urmand sa urcam impreuna mai sus. Plan destul de bun care ne-a ajutat pe noi doi foarte mult.
Cu alte cuvinte desi ne dorisem mult companioni pana la urma fara sa facem nimic i-am capatat. Sunt niste baieti de toata isprava.
Dar sa nu incepem cu sfarsitul.”
