“Dupa micul dejun tipic frantuzesc adica un croissant si cafea lesinata/lunga am strans bagajele pe caprarii: tot ce era de munte in rucsacul mare tot ce ramanea jos, in rucsacul mic.
Vorbisem din tara cu Gabi sa-i lasam bagajele suplimentare prietenei lui care ramanea in oras pana la intoarcerea baietilor de pe munte. Zis si facut.
Incaltati in ghetele de iarna am plecat spre hotelul Codrutei. Tot ce trebuia sa ramana era in rucsacul mic adica inclusiv sandalele mult dorite in acel moment. Trecuse de 10 si deja se incalzise.
Mai aveam o misiune super importanta: sa cumparam gaz de aragaz. Intr-o statiune ca St Gervais ai zice ca e floare la ureche numai ca nu pentru noi. In toate magazinele specializate ori avusesera dar nu mai aveau, ori nici nu auzisera ori “nu tineau” acest articol. Am incercat la vreo 4 magazine.
In cele din urma un nene mai plin de solicitudine s-a oferit sa sune in alte doua magazine unde la fel nu mai aveau gaz. Mai aveam o sansa: la benzinarie. Cea mai apropiata era la 2 km. Ce mi-as fi dorit sa fie ca in Romania, o benzinarie la fiecare colt de strada. Aia cred ca era singura din oras. Cu toate astea fara probleme am reusit sa cumparam 2 litri de benzina. Fara ea excursia s-ar fi terminat inainte sa inceapa.
Voiosi nevoie mare si cu picioarele ingreunate de la mersul pe asfalt am trecut la urmatoarea tinta: 1-2 supermarketuri ptr aprovizionare. Am pus in sacosa de toate ptr toti ajungand in total cam la 5-6 kg greutate. Deja ma gandeam cu goaza la ce urma sa ducem in acea dupamiaza in spinare. Oricum nu aveam incotro. Ne planificasem sa nu depindem de nimeni cat era posibil de mult.
Dupa cumparaturi am varsat nejudicios continutul pungii in desagi si am pornit pe jos spre gara Tramway du Mont Blanc, statia din St Gervais.
Acolo in asteptarea trenuletului cu cremaliera am desfacut o branza de capra si o binemeritata bere. Am lasat toata buna cuviinta la o parte si m-am descaltat. Degetele rozalii mi-au multumit de placere. Din statie se vedea la departare masivul de gheata pe care urma sa-l ne suim.
Trenuletul, cu virtuti de pionier la inceputurile sale, urma sa ne lase la 2372m langa refugiul Nid d’Aigle.
Este incredibil cum un trenulet format din doua vagoane poate urca o panta cu unghi de aprox 30 grade, de cele mai multe ori pe sine parca croite pe buza prapastiei. Am urcat de la 850 la 2372m, punctul terminus al caii ferate. Din spusele lui Marius anul acesta s-au mai redus costurile biletelor: dus-intors, fara specificarea data de intoarcere, un bilet costa 25euro.
M-a surprins foarte tare atunci cat si ulterior in aceasta expeditie sa constat ca erau foarte multi batrani, veniti sa faca sport, sa se destinda in acea zona. I-am invidiat pentru faptul ca puteau sa se bucure de batranete. Ai nostri nici nu isi pot inchipui asa ceva.
Incepuse sa se incarce orizontul de nori; cand am ajuns la capatul liniei deja nu se mai putea distinge incotro ne vom indrepta. Deasupra noastra se aratau niste rotocoale de nori care acopereau varful spre care ne indreptam. Au disparut urmele de vegertie la scurt timp dupa ce am plecat din gara tramvaiului.
Pe la 2500m Marius m-a felicitat pentru depasirea recordului personal, adica 2544m (Vf. Moldoveanu). Intrucat am plecat ultimii din statia de tren n-am mai avut companie pe drum. La un moment dat a trebuit sa ne adapostim langa un megabolovan de roca: incepuse o ploaie rapida de vara.
Negura care se lasase cu cateva minute inainte era un nor de pietricele de gheata care parca erau aruncate cu darnicie de Cel de Sus spre noi. Debut interesant! Noroc ca eram pregatiti de acasa. Simteam cum mi se scurge un suvoi imbelsugat de apa pe spate. Nu ne apara prea tare stanca de rafala: tot ce se scurgea pe stanca se prelingea pe gecile noastre. Dupa vreo 15 minute de stat in pozitia piticului ne-am scuturat si am pornit mai departe. Se mai luminase in jurul nostru insa vizibilitatea era tot redusa.
Am remarcat inainte de a incepe ploaia printre altele un cuplu de varsta a treia. Coborau grabiti catre gara. Dupa ce au raspuns la salut am surprins in privirea doamnei o urma de nostalgie si bucurie totodata: parca isi revedea trecutul prin noi. Parea sa spuna cu blandete: “Ce n-as da sa mai am varsta voastra!” sau “Alergati acum cat mai puteti; timpul e pretios, profitati de fiecare secunda!”. Sau poate doar mi-sa parut.
Urcusul a inceput sa se accentueze. Panta era mai inclinata pe o cararuie bine conturata in ziz zag. Traseul urca pe stancarie catre Refugiul Tete Rousse situat la 3167m. Acolo urma sa ne intalnim cu ceilalti doi “combatanti”.
Nu mai retin cat a durat urcusul; posibil in jur de peste trei ore. Aveam greutate mare si nu am avut “viteza de croaziera” obisnuita. Oricum obiectivul era sa campam la primul refugiu cu toate oasele integi, indiferent de timpul facut. Daca e sa ma iau dupa orele inregistrate de fotografii pe la 19 eram cu cortul intins, zidul de pietre construit in jurul sau, si ne pregateam de cina.
Asa cum mi se mai intamplase in ultima perioada, dupa un efort sustinut si indelungat, desi m-am imbracat cu tot ce aveam in dotare, m-a cuprins o stare de infrigurare care nu mai inceta.
Cred ca am stat mai mult de jumatate de ora incolacita in sacul de puf fara rezultate. Nu era de la altitudine, mi se mai intamplase si in Fagaras. Probabil greseam oprindu-ma brusc din miscare. A fost mai interesant cand peste starea asta s-a suprapus si cea de greata si usoara durere de cap.
Nu prea stiam cum s-o scot la capat. Am luat repede un hap si m-am bagat la loc in scorbura. Intre timp Marius deja imprastia peste tot arealul de corturi (vreo 20 la numar) mirosuri imbietoare de ciorba “forestiera”. Reteta frantuzeasca la plic cu adaosuri de arome din bucataria romaneasca. Ce sa mai… a fost solutia care m-a scos din starea de apatie si infrigurare. Pana la urma mi-am revenit: ciorba fiebinte si wisiki-ul din dotare au contribuit din plin.
Toate aste parca au fost planificate la secunda: dupa un vant intetit s-a pornit si o ploaie marunta. Dl. Bucatar a rasuflat usurat cand a intrat cu toata recuzita la adapost. Dupa cina copioasa ne-am asezat sa ne intindem ciolanele obosite. Desi se mai atenuase greata tot nu disparuse complet. Odata cu ploaia a venit si noaptea. A plouat si batut vantul cam pana spre dimineata. Aveam emotii: cortul era de zapada nu de ploaie. Ne si vedeam a doua zi uscand efectele pe stanciJ Din pacate era sfarsit de sezon si nu mai era picatura de ghiata/zapada in locul de bivuac: doar stanci. Bolovani ascutiti, mici si mari.
N-am zis un lucru important ptr cine ar dori sa repete aceasta experienta: campatul era interzis in ambele tabere. Primaria din St Gervais aveau un om sus, care avertiza pe toata lumea despre acest lucru. Un mongoloid care vorbea toate limbile pamantului si spunea fiecaruia ca daca nu are loc de cazare rezervat la una dintre cele doua cabane … mai bine se intoarce. Cred ca vorbea mai mult in van. Ma indoiesc ca il asculta careva care venise de la mii de km tocmai ptr asta. Atata timp cat nu se aplicau amenzi…sau alte masuri, toti dadeau din cap si mergeau mai departe.
Anul trecut Marius &Co au fost impresionati de acest domn si s-au gandit ca nu e bine sa incalce regulile intr-o tara asa de civilizata ca Franta. Au urcat la varf de la refugiul Tete Rousse(3167m) dintr-o bucata. Nu vreau sa imi imaginez prin ce au trecut. Toate explicatiile lor au fost o palida redare a ce au simtit. A fost un test de vointa pentru toti participantii: peste 1600m diferenta de nivel, urcat si coborat. Din pacate nu a mai fost deloc placere ci chin 100%. Asta a si fost motivul pentru care a repetat experienta la aproape un an distanta, insa asa cum trebuia, cu aclimatizari atat cat e nevoie, tot ce trebuie la tine etc.
Recomandarea asta e de retinut: fie rezervati din timp cazare, fie mergeti cu tot ce va trebuie la voi. Nu ne-a intrebat nimeni de nimic anul acesta, desi erau inscriptii frecvente referitoare la interzicerea camparii in cele doua puncte ale traseului. Cel putin asta era valabil anul acesta.”
